Copil fiind, străbăteam cărările satului cu o cantă cu apă, până acolo unde ştiam că e mama la secerat de grâu. În arşiţa verii, căutând mereu spre drumul de unde ar fi trebuit să vin, cânta să-i mai treacă de sete. Ascuns după răzor o ascultam şi încet îi murmuram cântecul. Ciudat, ea îmi auzea murmurul şi mă striga pe nume.“Ai grijă să nu cânţi mult. o să te doară inima...”
Astăzi, poate tocmai de aceea cânt.
|